"Credeti in Dumnezeu? Stop. Raspuns in cincizeci de cuvinte platite anticipat". Telegrama pe care Einstein a primit-o in 1929 de la rabinul Herbert Goldstein, de la Institutional Synagogue din New York, era directa. Marele fizician a raspuns cu simplitate: "Cred in Dumnezeul lui Spinoza, care se dezvaluie in armonia ordonata a ceea ce exista, nu intr-un Dumnezeu care se preocupa de soarta si de actiunile umanitatii", o pozitie imprecisa, care i-a atras antipatiile ambelor tabere: a oamenilor de stiinta si a credinciosilor.
Mai tirziu, savantul a simtit nevoia de a-si explica mai pe larg convingerile sale metafizice, pe care le grupa sub termenul de "religiozitate cosmica". "E greu de explicat celor care sint straini de aceasta conceptie, de vreme ce nu-i corespunde nici un concept uman asupra lui Dumnezeu. Omul resimte nimicnicia dorintelor si a scopurilor umane si caracterul sublim si minunat al ordinii care se reveleaza in natura, precum si in lumea gindului. El isi simte existenta sa individuala ca pe un fel de inchisoare si vrea sa traiasca totalitatea a ceva care sa aiba o unitate si un sens".
In opinia sa, "cea mai importanta functie" a stiintei este de a "trezi acest sentiment la cei care sint susceptibili de a-l primi si de a-l mentine viu". Einstein este cit se poate de convins: "religiozitatea cosmica este mobilul cel mai puternic si mai eficace al cercetarii stiintifice". Pozitia lui apare ca paradoxala, cind isi insuseste in totalitate spusele unui contemporan al sau: "Cercetatorii seriosi sint, in epoca noastra, singurii oameni profund religiosi". Cosmologul Stephen Hawking de la Cambridge crede ca descoperirea unei "teorii complete" ar trebui intr-o zi sa ne permita sa aflam de ce universul si noi existam. "Daca noi gasim raspunsul la aceasta intrebare, asta va insemna triumful ultim al ratiunii umane. Atunci vom cunoaste gindirea lui Dumnezeu".
Stiinta se intreaba cum, religia de ce
Cele doua abordari - cea a stiintei, care se intreaba cum, si cea a religiei, care se intreaba de ce - ar putea fi mai curind complementare decit contradictorii. "Stiinta fara religie este schioapa, religia fara stiinta este oarba", obisnuia adesea sa spuna Einstein. Dar pina unde pot ele sa se sprijine reciproc? Intr-un manifest publicat in editia din februarie 2005 a cotidianului "Le Monde", savanti de cultura religioasa revendica libertatea de "a reflecta a posteriori la implicatiile filosofice, etice si metafizice ale descoperirilor si teoriilor stiintifice" si subliniau ca a adopta metodologia stiintifica in cercetarile sale nu inseamna ca ei adera la o viziune materialista asupra lumii.
Agasati de aceste afirmatii, alti oameni de stiinta au ripostat in editia din aprilie a aceluiasi cotidian sustinind cu tarie ca anumite descoperiri - teorema lui Godel, teoria haosului, mecanica cuantica etc. - nu au implicatii in ceea ce priveste chestiuni metafizice ca existenta lui Dumnezeu, nemurirea sufletului sau liberul arbitru. Ei recunosteau libertatea fiecaruia de a avea propriile convingeri spirituale, dar acestea nu ar trebui sa se sprijine pe vreo cautiune stiintifica, pentru ca, astfel, ne-am intoarce la un stadiu anterior emanciparii de puterea teologica din secolul al XVIII-lea. Semnatarii celor doua manifeste se inteleg totusi asupra unui punct, considerat de ambele tabere ca o evidenta: "Conceptiile religioase sau metafizice nu trebuie, in nici un caz, sa intervina a priori in desfasurarea cercetarii stiintifice". Istoria si filosofia stiintelor invita, insa, la nuantarea acestei viziuni cam prea maniheista. Nici chiar Galilei nu era foarte convins ca stiinta si religia ar trebui sa fie separate. De altfel, el impartasea intru totul maxima cardinalului Baronio: "Biblia ne invata cum se ajunge la cer, dar nu ce se petrece in cer". Dar, in "Scrisoare catre marea ducesa Christina", el sustine ca adevarata cunoastere stiintifica este unul dintre cele mai bune atuuri pentru a interpreta corect Sfintele Scripturi". Galilei a considerat intotdeauna ca Dumnezeu ni se revela atit in natura, ale carei legi matematice ne ramin a le descoperi, cit si in textele sacre.
Descartes si Newton, doi credinciosi ferventi
Un secol mai tirziu, Newton este el insusi un credincios fervent care respinge violent viziunea lui Descartes asupra unei lumi in care Dumnezeu, dupa ce a dat imboldul initial, n-ar mai fi avut nevoie sa intervina in mersul unei lumi lasate in seama legilor matematice. Pentru fizicianul englez, Providenta divina se manifesta in orice moment pentru a reanima fara incetare Universul si pentru a-i conserva miscarea. Newton se scufunda cu frenezie in obscure tratate de alchimie, in cautarea unui principiu vital care ar exprima prezenta lui Dumnezeu, conferind lumii noastre sens, ordine si structura, un Dumnezeu meticulos, care a determinat cu o finete extrema viteza fiecarei planete, pentru ca aceasta sa urmeze o orbita perfecta. Daca viteza ar fi fost putin mai mica, planeta s-ar fi dezintegrat pe Soare, daca ar fi fost ceva mai mare, s-ar fi pierdut in spatiu. Un discurs care se regaseste sub o forma, doar putin diferita, sub pana anumitor cosmologi actuali, fascinati de valorile precise ale unor constante fizice in momentul numit big-bang: cea mai mica diferenta, subliniaza ei, ar fi rapit umanitatii orice sansa de a apare. Universul ar fi putut, deci, sa fie cu totul altfel, dar pentru pionierii fizicii moderne - Kepler, Galilei sau Newton - vointa divina este cea care l-a creat astfel.
O metafizica integrata in inima stiintei
In consecinta, nu exista niciun divort intre cercetarea legilor stiintifice si cea metafizica a -cauzelor prime". Pierre Kerszenberg, profesor de istorie si de filosofie a stiintelor la Universitatea din Toulouse-Le Mirail, merge chiar mai departe: stiinta moderna, departe de a se elibera de metafizica, dimpotriva, a integrat-o in chiar inima activitatii sale. -Ideea cheie care subintelege revolutia stiintifica de la Descartes si Galilei a fost aceea de a construi o matematica noua, in care exista pasarele intre nume si figuri, algebra si geometrie, si de a o aplica in lumea naturii. Galilei da expresia matematica a caderii corpurilor, Newton descrie miscarea planetelor in jurul Soarelui. Dar exista, in acest fel de a concepe lumea, o confuzie intre obiect si metoda". Mai exact: legile matematice pe care oamenii de stiinta le utilizeaza pentru a descrie lumea ar fi devenit, prin trucul unei ratiuni prinse in propria sa capcana, lumea insasi. Aceste legi matematice, deseori, fizicianul le stabileste utilizind calculul diferential, ceea ce face imposibila o experimentare directa. Se vorbeste despre o -clipa infinit de scurta", dar nimeni nu a putut s-o perceapa, asa cum nimeni n-a reusit sa perceapa un -spatiu infinit de scurt".
Mecanica cuantica, de altfel, ne-a demonstrat lipsa de sens a acestor notiuni. Pierre Kerszenberg afirma: -Exista, deci, metafizica in chiar inima activitatii stiintifice, de vreme ce se construiesc obiecte ce nu pot fi atestate prin experienta directa". A afirma matematic un obiect nu regleaza problema realitatii sale in lumea sensibila. Filosoful ne mai spune ca energia este un concept fundamental al fizicii, dar, de fapt, ce este energia? Nu avem o definitie a ei, ci doar un simbol matematic. Concluzia lui este ca nu se poate distinge clar intre ceea ce tine de stiinta si ceea ce, traditional, tine de metafizica. Aceasta confuzie dintre realitatea lumii si exprimarea sa matematica a culminat in secolul XIX cu Auguste Comte, prea repede considerat ca gropar al metafizicii.
Ideea unei naturi ordonate si inteligibile, pe care se intemeiaza stiinta, este, de fapt, o mostenire directa a radacinilor crestine ale Europei. In lucrarea sa "Stiinta chineza si Occidentul", Joseph Needham, specialist in istoria stiintei, sustine ca stiinta moderna, in secolele XVI si XVII, s-a dezvoltat in Occident pentru ca savantii europeni erau cu totii impregnati de imaginea unui Dumnezeu rational, care crease lumea pe baza unei serii de legi rationale, matematice si relativ simple. Iata ce spune Pierre Kerszenberg: "Exista ideea ca, atunci cind ne ocupam de matematica, participam, intr-o oarecare masura, la actul creatiei, la ceea ce s-a petrecut in spiritul divin in momentul creatiei". Aceasta viziune asupra lumii este foarte indepartata de cea exprimata de Aristotel, care definea natura ca pe ceva "care se produce in mod obisnuit", in timp ce, o data cu Galilei, legea naturii devine un imperativ caruia inteligenta divina si, prin urmare, si a noastra, i se supun la modul absolut, fara exceptie. Cu toate acestea, Dumnezeu a sfirsit prin a fi evacuat categoric din stiinta, in favoarea unei viziuni "mecanice" asupra Universului. Lumea era perceputa ca o imensa masina ce functioneaza potrivit unor legi, omitindu-se ca respectiva masina a trebuit sa fie si ea creata de cineva. De aici provin dificultatile cosmologiei de a concepe riguros un Univers fara creator.
Dar sa revenim la filosoful Kerszenberg: "Cind citesti manualele actuale de cosmologie, constati un fel de flu la nivelul limbii. De exemplu, ideea ca Universul ar fi fost creat ex nihilo cu ocazia big-bang-ului. Dezvoltind acest argument, constati ca acesti cosmologi nu fac altceva decit sa arate transformarea unei materii in alta, plecind de la energia vidului, a fluctuatiilor cuantice etc. A numi asta "creatie ex nihilo" este inacceptabil. Obscuritatea originii nu este un motiv pentru a spune orice". El constata ca filosofii presocratici, cind reflectau asupra originii lumii, o faceau cu mai multa rigoare decit savantii contemporani. Ei evocau existenta unor elemente fundamentale (aer, apa, foc, pamint) care ar fi stat la baza crearii lumii, pentru a intelege natura plecind de la ea insasi, fara a face apel la elemente exterioare. Controversele apareau cind se punea problema prioritatii unuia dintre ele. Aristotel va gasi finalmente o solutie acestei chestiuni fundamentale, sustinind ca singura maniera de a intelege repartizarea actuala a elementelor in natura este aceea de a imagina o geneza, o desfasurare in timp care depaseste contradictia contrariilor. Cosmologistii au revenit cu brio la ideea lui Aristotel, extinzind-o la ansamblul universului. "Trebuie sa recunoastem, spune Kerszenberg, daca mijloacele noastre tehnice sint superioare celor ale invatatilor antici, asta nu inseamna ca mijloacele noastre conceptuale s-ar bucura si ele de acelasi statut. Gindim cu aceleasi instrumente si, in strafundul inimii noastre, raminem animati de aceeasi dorinta: aceea de a avea o lume nu ordonata, dar explicata".
